De cand sunt mama am o sensibilitate exagerata. De exemplu, atunci cand vreau sa citesc pe un blog si dau de un articol despre cineva in suferinta, nu stiu cum sa inchid mai repede pagina respectiva. Simt ca nu mai pot sa ma incarc si cu suferintele altora.

O fi dovada de egoism din partea mea? Nu stiu, insa este mai mult ca sigur o reactie de aparare  a sufletului meu, care nu mai suporta sa auda de copii bolnavi sau de parinti aflati in suferinta. Nu mai pot sa le duc. Ma doare mult prea tare pentru ca de fiecare data empatia functioneaza si e groaznic. Imi ia uneori saptamani intregi sa pot uita cazul unui copilas bolnav.

Mi se pare nedrept ca un copil sa sufere de boli grave si incurabile. De ce? Cu ce a gresit? Nici nu a apucat sa traiasca. Mi se rupe sufletul cand vad un copil chinuindu-se.

Zilele trecute am vazut o fetita cheala la gradinita Mariei. Poate nu era nimic deosebit in acest fapt, insa fetita plangea si era vizibil rusinata fata de ceilalti copii. Bunica ei glumea spunand ca “a lansat o noua moda”. Sper ca au fost niste motive intemeiate la baza acelei slutiri a copilului, caci altfel nu stiu cum s-ar putea justifica suferinta fetitei. Oricum, eu cateva zile n-am putut sa-mi iau gandul de la ea. Asta este un exemplu minor, caci pana la urma parul va creste la loc, insa si aceste intamplari pe care le vad in jurul meu ma deranjeaza.

Asta primeste Maria in fiecare zi la gradinita. Cornuri aratoase si ambalate individual. Pana aici nimic de comentat, numai ca daca citesti ingredientele ramai fara grai.

Poate imi explica si mie cineva ce cauta in niste cornuri destinate copiilor urmatoarele ingrediente: grasimi vegetale hidrogenate, ameliorator de panificatie, emulgator, esteri mono si diacetil-tartrici ai mono si digliceridelor cu acizi grasi, mono si digliceride ale acizilor grasi, agent de tratare a fainii, faina de soia etc.

Domnilor inconstienti, care va ganditi numai la profit, ati incercat sa mancati vreodata un asemenea corn? Este oribil!!! Sau mai bine incercati sa-l mancati dupa vreo zi-doua, cand se faramiteaza pur si simplu. Iti scapa printre degete de faramicios ce e.

Eu de azi i-am spus Mariei ca aceste cornuri nu sunt bune decat pentru porumbeii din fata gradinitei. Cred ca nici cea mai proasta paine pe care am facut-o eu vreodata in casa n-a fost asa de oribila ca acest corn.

Maine imi fac curaj sa citesc ce ingrediente au iaurtul si laptele.

Nu simt nimic deosebit. Sunt aceeasi persoana, nu m-am facut brusc mai inteligenta sau mai matura decat eram.  Sotul mi-a promis ca o sa ma iubeasca  si cand o sa am prefixuri mai mari, asa ca pot sa spun ca sunt in regula. Numai ca, atunci cand eram de-o schioapa mi se pareau mature femeile de 30 de ani, iar cele de 40 de-a dreptul batrane, si mi-e cam greu sa ma impac cu gandul ca acum sunt pe drumul spre 40.

Trebuia sa ma prind ca nu mai sunt ce-am fost odata de cand au inceput pustii de la bloc sa-mi spuna saru-mana si sa-mi vorbeasca cu dumneavoastra. Sau se mai trezeste cate un copil prin parc sa-mi spuna “tanti”. Cat tupeu! Eu nici macar nu ma simt ca o tanti, ca sa nu mai spun ca nici nu arat ca o tanti (zic si eu).

Ei, ca sa-i faci. Trece timpu’ maica. Noi sa fim sanatosi.

Cateva poze de la petrecere.

Tortul nu este opera mea, ci a soacrei mele, care este mare maestra intr-ale torturilor.

Aici cu o parte din familion.

Diverse forme, prezentari variate, insa aceeasi idee principala. Un jurnal in care sa notezi evenimentele principale si lucrurile marunte de zi cu zi intamplate in primul an din viata bebelusului. Eu chiar nu intelegeam de ce trebuia sa scriu ceea ce facea Maria intr-o zi normala. Cum putea sa fie interesant ca se trezea, manca si iesea la plimbare? Da’ uite ca timpul imi demonstreaza contrariul.

Vreau sa va spun ca tocmai ce am terminat de frunzarit albumul Mariei. Chiar ma uitam cu sotul meu si ne bucuram ca avem niste insemnari atat de pretioase. Va sfatuiesc pe toate viitoarele mamici sa tineti un astfel de album pentru ca tare mult o sa va bucurati cand o sa-l deschideti peste ani. Maria mea are 3 ani si deja citesc cu nostalgie ce facea la trei luni sau la cinci. Primele cuvinte nici nu le mai tineam minte, asa ca albumul ne-a facut sa radem copios. Daca nu le-as fi scris la momentul respectiv acum nu mi-as mai fi adus aminte cum ii striga Maria pe bunici.

Sunt amintiri atat de pretioase, pe care nu cred ca le-as mai fi avut acum daca nu tineam un album al bebelusului. Chiar mi s-a intamplat de cateva ori sa caut in album ca sa vad cate kilograme avea Maria la nu stiu cate luni sau la ce varsta a spus prima oara cuvantul magic “mama”. Sunt atat de multe povesti interesante intre acele pagini, incat imi pare rau ca nu am tinut un album si dupa ce a implinit un anisor. Bine ca avem blog.

La plecare mi-a facut cu mana si mi-a spus pa-pa. Se pare ca terapia ABA, pe care el o urmeaza de ceva timp, chiar da rezultate. Si aici vine si problema. Terapia costa. Si costa mult pentru o familie cu doi copii, in care lucreaza numai tatal. Asa ca, s-a demarat o campanie de zece zile pentru strangerea de fonduri necesare terapiei lui Mihaita. Daca credeti ca puteti sa-l ajutati cu ceva, gasiti detaliile aici.

Am un morman de rufe murdare in brate si in drum spre masina de spalat ma pupa sotul si imi spune “La multi ani!”. Ma dezmeticesc si imi dau seama ca azi e ziua cea mare. Facem taspe ani de cand ne-am cunoscut. Ce frumos!

Plecam spre serviciu. In masina il cert ca nu mi-a adus aminte sa depun o declaratie si tocmai azi e ultima zi cand mai pot face asta. Ne abatem din drum si incercam sa facem imposibilul in ultima zi. Ghinion! Ghiseele se deschid abia la ora noua si mai e o ora pana atunci. Ne grabim amandoi, asa ca renuntam.

Ma duce la serviciu si cand cobor din masina vreo patru caini se reped spre masina. Eu le stau in cale si drept urmare ii enervez. Deschid usa masinii si il iau la rost ca nu a coborat sa ma ajute. Trantesc usa nervos si intorc un spate triumfal.

Urc in birou. Deja imi pare rau. Cred ca i-am stricat ziua si lui. Imi vine sa plang, dar ma abtin. Bine ca nu m-am machiat azi ca nu se stie cand m-apuca din nou. “Bun” inceput de zi de sarbatoare la noi in familie.

Peste zi ne sunam de nu stiu cate ori. Gasim pretexte doar ca sa ne auzim vocea. Vorbim ca si cum nu s-a intamplat nimic, dar sunam unul la altul pentru orice nimic. Cred ca e modul nostru de a trece peste.

Azi mi-a fost greata. Da’ rau de tot. Am avut parte de una din zilele in care trebuie sa ajung acasa cu transportul in comun. Cred ca trebuie sa-mi iau niste dopuri pentru urechi sau daca nu, sa am mereu la indemana niste pungi. Asa, pentru orice eventualitate. Nu se stie niciodata cand nu mai pot sa rezist atunci cand cel din spatele meu isi trage nasul fara incetare, ca si cum de batiste nu a auzit in viata lui. Sau cand cel aflat la trei scaune departare tuseste fara sa puna mana la gura.

Cand ma gandesc ca eu imi faceam griji ca o sa-mi dau copilul la gradi si sa vezi atunci ce de boli. Dar nu, e de ajuns sa mearga maica-sa de cateva ori cu transportul in comun si e gata aranjata.

Nu stiu ce se intampla. Poate am devenit eu prea pretentioasa, dar sesizez orice zgomot ciudat facut de vreun mos nespalat sau de un muncitor prost crescut. Mi-ar place sa fie mai educati, mai cu cei sapte ani de acasa. Mi-ar place sa nu mai vad barbati repezindu-se sa urce primii, desi in spatele lor sunt cateva doamne. Mi-ar place sa nu mai vad lumea disperata sa urce atunci cand tu te chinui sa cobori din masina respectiva, dar nu poti sa o faci din cauza celor postati in dreptul usii.

Este greu, dar nu imposibil. Sau poate este imposibil daca ma gandesc la ce se petrece azi in scoli. De unde educatie, cand totul se invarte in jurul calculatorului si al televizorului? Nu se mai citesc carti in primul rand si asta spune tot. Parca pe Columbeanca o auzeam zilele trecute ca vrea sa plece din tara. I-as propune sa ma adopte si pe mine si sa ma ia cu ea, ca tare mult mi-ar place sa traiesc intr-o tara cu un consum de sapun si pasta de dinti mai ridicat ca al nostru. Si poate si putin parfum sau deja cer prea mult?

Vai de capul meu!!!!!!!! Acum mi-am dat seama de ceva groaznic. Inca n-a venit vara. Da, sa vezi cum e vara in transportul in comun. Mai frate, eu pot sa inteleg un om plecat de la serviciu dupa o zi de munca si care miroase a transpiratie. Da’ n-o sa pot intelege in veci de ce miroase si la opt dimineata, cand pleaca spre serviciu, si ar trebui sa fie proaspat ca un ghiocel. Iarasi ne intoarcel la sapun si pasta de dinti. Eheee…